Two hearts fading, like a flower. And all this waiting, for the power. For some answer, to this fire. Sinking slowly. The wateras higher. Desire
With no secrets. No obsession. This time I'm speeding with no direction. Without a reason. What is this fire? Burning slowly. My one and only. Desire
You know me. You don't mind waiting. You just can't show me, but God I'm praying, That you'll find me, and that you'll see me, That you run and never tire. Desire
Mă uit pe fereastră...plouă.Să fiu a naibii dacă nu stau în pat toată ziua! Aha, vezi să nu :-j. Îmi era pregătită o doză mult prea mare de realitate pentru o singură zi, aş îndrăzni să zic.
O persoană apropiată mie a fost operată azi deoarece prezintă risc ridicat de cancer. Am ajuns la spital imediat cum a fost adusă de la reanimare. Nu vreau să vorbesc despre serviciile medicale care lasa de dorit şi câte analize greşite a primit până la un diagnostic corect, ci despre privirea ei. Mă uitam la ea în timp ce o mângâiam pe mână şi mă gândeam la ce se poate gândi o persoană care luptă literalmente pentru viaţa ei. Ce regretă ca a făcut sau ce şi-ar dori să facă? Ar fi egoistă să facă tot ceea ce doreşte şi numai ce e în interesul ei? Sau s-ar închide într-o carapace doar cu propriile-i gânduri? Ar fi disperată la gândul că asta e tot? E împăcată cu gândul că părăseşte această lume? Ce?...Numai cineva în această situaţie poate răspunde. Eu pot să vă zic doar din exterior: am avut în faţa mea o persoană altruistă care nu vroia să deranjeze sau să îngrijoreze, o femeie care îşi iubeşte soţul căruia nu i-a zis că se operează pentru a nu-l face să sufere mai mult, o mamă care îşi iubeşte fiicele pe care le-a protejat de o ciocnire brutală cu realitatea, un om care îşi potoleşte frica spunându-şi atât: " Vezi tu...prin viaţă trebuie să treci prin toate.Asta e...".
Venind cu metroul la cămin mă uitam în jur şi mă gândeam că nu e zi în care să nu facem sacrificii. Muncim pentru nişte bani care oricum ajung în mâna altora şi de care abia apucăm să ne bucurăm, învăţăm pentru un viitor strălucit care întârzie să vină, o relaţie la distanţă în speranţa că vor veni vremuri mai bune...şi pentru ce? Simt cum ceva îmi lipseşte mereu, ca şi cum nu aş fi decât pe jumătate: locuiesc undeva unde nu simt că e acasă, într-un oraş care mi se pare din ce in ce mai puţin primitor, îmi petrec zilele între oameni care nu ar şti dacă aş dispărea pentru că nici nu ştiu cum arăt, ce gândesc sau cine sunt, oricât mă străduiesc nu voi fi mai sus de cât e media, trăiesc mereu în compania unui dor nebun, melancolia îmi este complice în tot.
Şi mă întreb dacă nu e mai bine să uităm de promisiunile făcute de alţii sau pe care ni le facem zilnic şi să ne mulţumim doar cu ce ni se oferă acum, care ne mulţumesc acum? Sincer, cred că ne-am obişnuit cu nesiguranţa de a nu pierde ceva bun dacă nu facem tot ce putem până ne secătuiesc puterile şi ajungem la limită...
Stau cu foile în faţă, dar gândul îmi e departe...îşi doreşte să evadeze într-o lume pe care a cunoscut-o cândva şi care nu va mai fi la fel... O lume în care o sărutare pe frunte te liniştea şi îţi golea mintea de orice frică, când lumea nu era atât de rea şi ipocrită să joace jocuri murdare doar pentru propriul amuzament...o lume în care îmi era suficientă o strangere de mînă şi un zambet pentru a-mi însenina ziua...o lume în care să faci un gest de politeţe venea involuntar din buna educaţie...o lume în care iubirea însemna doar să împarţi un bun cu cineva. Aş vrea să nu mai caut în permanenţă întenţiile ascunse ale fiecărui gest, al fiecărui surâs, al fiecărei vorbe spuse. Cum pot să mai cred că lumea se poate schimba în bine când zilnic se încăpăţâneayă să-mi demonstreze contrariul? Mi-aş dori să nu ştiu că pentru unii e mai importantă o aventură decât o prietenie, că unele sunt atât de egoiste încât să ofere speranţe deşarte doar pentru ca sunt atât de egoiste încât să ofere speranţe deşarte doar pentru ca sunt conştiente că au acea putere, când unii strică prietenii pentru câteva clipe de extaz, când se spun vorbe care dor doar pentru că pot fi urmate de " Îmi pare rau!", că trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce primeşti şi să încerci mereu pentru să păstra acel lucru... Ah...până şi iubirea a devenit o luptă constantă. Cât de bine era când fericirea o găseam într-un bileţel de amor, într-un sărut, într-o privire pe ascuns, într-o promisiune. Acum toate ni se par o minciună îmbrăcată în rochie de mireasă...iată cât de imuni am devenit faţă de lucrurile simple şi frumoase... Unde sunt vremurile când o pensulă pe planşă ne colora viaţa, când o melodie ne facea să visăm şi să trăim pe acordurile ei, când o carte bună ne făcea să tresărim în dorinţa de a trăi o experienţă asemănătoare,când un fluture ni se părea făptura cea mai gingaşă, când eram atât de optimişti să ne punem dorinţă când prindeam puf de păpădie, când eram în stare de orice nebunie din iubire în loc să gândim la rece dacă merită efortul, cănd la auzul că el te place te simţeai cea mai frumoasă, când nu trebuia să lupţi al naibii de greu pentru un singur moment fără griji... Am obosit să simt în permanenţă că "eu" nu sunt de-ajuns, că mereu trebuie să lupt pentru a obţine şi cel mai mărunt lucru, pentru a mă face observată, plăcută, iubită...şi totuşi e atât de uşor ca alţii să te rănească...
Aşa mă simt...o visătoare incurabilă ce înoată în propria mare de pesimism.Sentimentele pentru tine au venit şi s-au instalat atât de subtil de parcă ar fi parte din rutina zilnică. Nu a fost cu nimic mai specială ca a celor ce îi vezi zilnic pe stradă, nu va mira pe nimeni când va auzi de ea. Cineva a depus mai mult efort ca celălalt, care în mod normal nu ar fi observat nimic special în persoana de lângă el.
Iubirea ta pentru mine izvorăşte ca răsplată pentru efortul depus de mine pentru a te face să mă cunoşti. Hmm...întrebată să fi fost, înainte de a te cunoaşte, prin ce aş dori să impresionez un bărbat aş fi zis fără să ezit "Prin personalitate!"...acum mă macină că nici măcar tu nu m-ai găsit frumoasă încât să ţi se taie respiraţia şi să mă vezi în fiecare pesoană sau lucru. Nu mă înţelege greşit,dragul meu,nu tânjesc dupa complimente, nu consider că le merit, dar de la tine aş fi dorit să le aud, să mă simt dorită mai mult ca oricănd. Să nu simt în permanenţă că trebuie să creez momente speciale pentru a-ţi aduce aminte de mine, să mă păstrezi mereu în inima ta...
Spune-mi tu cum să cred că sunt specială pentru tine când tu în mine ai văzut ceea ce vezi în altele? Cum pot să te cred că numai pe mine mă vei iubi tot restul vietii când tu nu m-ai făcut să mă simt cu nimic specială în ochii tăi faţă de restul, când a fost nevoie să depun atât efort sâ mă vezi doar pe mine?M-ai fi vrut dacă eu nu mă încăpăţânam sa te am?
Tu îmi ceri mie, cea care caută furtuna dintr-un pahar cu apă pentru a o îmlânzi, să am răbdare...dar tu nu vezi cum totul în mine ţipă sa-mi oferi iubirea promisă, nebună, nu ceva ce se desfăşoară atât de normal...
Orice lucru vine cu un preţ, nu-i aşa? Am crezut că cel mai greu lucru este să te fac să mă iubeşti, nu să te opresc din a mă îndepărta şi mai mult de tine... O întrebare îmi răsună acum în minte: "Ce eşti tu pentru mine? cel mai frumos lucru sau cea mai mare dezamăgire?" Singurul lucru cert în acest moment e lacrima pe care o simt pe obraz...
Sună ceasul..să fiu a naibii ce somn ciudat.Iar am adormit cu geamul deschis şi am ochii cat China pe hartă.Ahh...urăsc să vreau mereu să fac doar ceea ce este corect şi să nu iau nimic pe gratis...I blame my parents.În drum spre baie mă întalnesc cu mama care iar vrea să glumească de parcă nu s-a obişnuit cu gândul dupa 21 de ani că nu are cu cine.Ei bine, asta e...măcar are voinţă.Duş,machiat,schimbat de pijamale, mic dejun.Plec.Să o ia naiba de treabă că iar am uitat ceva.Mă intorc. Plec pentru a doua oară.De ce naiba o tot iau pe scurtătura asta unde mă murdăresc pe picioare mai rau ca la ţară la bunici?Ajung în staţie şi normal că numai ce mijloc de transport îmi trebuie mie nu vine.Toată ziua ascult oameni care fac rău, cărora li se face rău, oameni care se ceartă pentru motive pe care nici ei nu le mai ţin minte, clasific orgolii, observ cum unii rămân blocaţi intr-un loc care le face viaţa nesuferită doar pentru că a risca li se pare cu mult mai apăsător.Alte îndatoriri, iar transportul în comun...joy.Unul urlă la săracul telefon si simt că facem conferinţă cu persoana de partea cealaltă a telefonului.Fuck ce curent...iar zboară părul meu în x direcţii..clar nu-l mai aranjez dimineaţa.O cucoană e ofensată că cineva a îndrăznit să inchidă geamul şi nu-i mai bate ei vântul între faţă şi ochelarii de soare...necesari normal..că e mult soare în maşină.Ahh...am o foame de lup...iar ajung la porcăriile alea de fast-food.îmi piere pofta de mancare cand o vad pe una care se pişă în spatele unor masini pe o stradă populată.Mergând spre casă îl văd pe unul care are un câine cat un viţel şi-l ţine de lesă cat îşi face nevoile.Îmi doresc să locuiesc într-o ţară civilizată. Partea tragi-comică e că asta a fost o zi bună.
